Titu Maiorescu (1905-1906)
de Mihail Sadoveanu
La un asemenea autor se intelege de la sine ca oameni vorbesc in limbajul lor firesc, fiecare dupa caracterul sau deosebit; si daca produc pe alocurea impresia unei mari adancimi sufletesti, nu este prin exagerarea declamatorie a frazei, ci, din contra, prin simplicitatea cuvintelor, cari sunt uneori familiare, din cand in cand dialectale, dar totdeauna intrebuintate cu o justa gradare a nuantelor - mijlocul cel mai propriu pentru desteptarea emotiunii artistice.
Insa meritul cel mare al nuvelelor si schitelor d-lui Sadoveanu ne pare a fi alegerea momentului psihologic in care culmineaza mai toate. Este pururea un eveniment sufletesc hotarator, care formeaza obiectul povestirii si in jurul caruia se grupeaza si se cumpanesc celelalte amanunte, fie ca evenimentul este o criza violenta, fie ca este amintirea mai temperata a unei turburari, fie ca este stabilirea unei linistiri finale. Deznodamantul nu este niciodata silit, ci apare ca un rezultat neaparat, oarecum ca o lege a naturei, si tocmai prin aceasta inaltare impersonala povestirile d-lui Sadoveanu, iti indeplinesc misiunea morala, care - in afara de orice intentie a autorului - reiese ca un accesoriu din toate operele de arta adevarata.
Titu Maiorescu, Mihail Sadoveanu, Povestiri, Bucuresti, 1905-1906
Titu Maiorescu (1905-1906)
Aceasta pagina a fost accesata de 3520 ori.
